Aveam vreo șase ani când toată familia s-a strâns la bunici pentru o masă de sărbătoare. Eram înghesuiți în jurul mesei mari din sufragerie, cea pe care bunica o pregătea doar când veneau toate rudele. Mirosea a pui rumenit la cuptor și a bunătățile făcute de ea, iar în cameră era gălăgie: unchi, mătuși, veri, fiecare vorbea peste celălalt și râdea.
Eu tocmai învățasem că, atunci când stăm cu toții la masă, fiecare poate povesti ceva. Și eram convins că și eu aveam ceva foarte important de spus.
La un moment dat, în timp ce bunicul povestea pentru a nu știu câta oară despre una dintre partidele lui de pescuit, m-am ridicat puțin de pe scaun și am spus tare:
— Bunico, să le spun tuturor ce faci tu cu bunicul când sunteți singuri în camera voastră?
Într-o secundă, la masă s-a făcut liniște.
Bunica a rămas cu furculița în aer. Bunicul s-a albit la față și era cât pe ce să scape tacâmurile din mână. Mama s-a înecat aproape cu apa, iar tata a murmurat încet:
— Ei, acum să vezi…
Toți se uitau la mine.
Bunica a încercat să zâmbească, dar se vedea că devenise puțin neliniștită.
— Dragul bunicii… ce anume ai văzut tu?
Bunicul și-a închis ochii pentru câteva secunde, de parcă se pregătea pentru cea mai mare rușine din viața lui.
Eu însă nu înțelegeam de ce toată lumea se comporta atât de ciudat. Așa că am zâmbit și am spus cât am putut de mândru:
— Bunica îl pune pe bunicul să împăturească rufele!
Pentru câteva clipe nu a reacționat nimeni.
Apoi toată masa a izbucnit în râs.
Mătușile își ștergeau lacrimile de la ochi, unchiul meu era cât pe ce să răstoarne paharul, iar verii mei râdeau fără să mai știe exact de ce. Bunica și-a acoperit fața cu mâinile, rușinată și amuzată în același timp.
Bunicul a tras un oftat lung, s-a uitat la toată familia și a spus:
— Ei bine… copilul nu minte.
A urmat un nou val de râsete.
Eu am rămas nedumerit. Nu pricepeam ce spusesem atât de amuzant. Pentru mine era doar un lucru pe care îl văzusem de câteva ori: bunica intra în dormitor cu un teanc de haine curate, iar bunicul o ajuta să le împăturească și să le pună în dulap.
Abia când am crescut am înțeles de ce întrebarea mea îi făcuse pe toți să încremenească pentru câteva secunde.
Povestea aceea a rămas în familia noastră ani întregi. De fiecare dată când ne strângeam la aceeași masă și cineva începea să povestească amintiri din copilărie, bunicul spunea râzând:
— Aveți grijă ce faceți prin casă când sunt copiii prin preajmă. La următoarea masă de familie află toată lumea.
