După ce mama a murit, eu și fratele meu, Radu, am rămas singurii moștenitori. În ultimii aproape nouă ani eu fusesem cea care se ocupase de ea: cumpărături, medicamente, drumuri la doctor și facturi. Radu locuia în alt oraș și venea de câteva ori pe an, de obicei de sărbători. Nu i-am reproșat niciodată asta, pentru că mama nu voia să ne certăm din cauza ei.
La două zile după înmormântare m-am dus la casa mamei ca să iau câteva fotografii și acte. Cheia nu mai intra în broască. Am sunat la Radu, iar el mi-a răspuns foarte calm că schimbase încuietoarea. „Casa trebuie păzită până împărțim moștenirea. Să nu înceapă să dispară lucruri”, mi-a spus. Am rămas fără cuvinte, pentru că practic tocmai mă acuzase că aș putea fura din casa în care îmi petrecusem ultimii ani îngrijind-o pe mama.
O săptămână mai târziu, Radu a venit împreună cu soția lui și cu un avocat. Mi-a pus în față o listă cu bunurile mamei și mi-a spus că vrea să vindem casa cât mai repede. Casa și terenul valorau suficient de mult încât partea fiecăruia să reprezinte o sumă importantă. Când i-am spus că nu vreau să semnez nimic înainte să mergem la notar, a început să râdă și mi-a spus: „Oricum jumătate este a mea. Nu ai ce să faci.”
La notar, Radu vorbea deja despre agenția prin care voia să vindem proprietatea. Eu stăteam în liniște și ascultam. Notarul a verificat actele, apoi s-a oprit câteva secunde la unul dintre documente. S-a uitat la mine, apoi la Radu și l-a întrebat dacă știe despre contractul semnat de mama cu aproape șase ani înainte. Fratele meu a răspuns imediat că mama nu semnase niciun contract și că el ar fi știut.
Notarul a scos atunci din dosar o copie autentificată. Cu șase ani înainte, mama îmi transferase mie nuda proprietate asupra casei, păstrându-și dreptul de a locui acolo până la sfârșitul vieții. Actul fusese făcut legal, la notar, după ce mama insistase că vrea să știe cine se va ocupa de casă după moartea ei. Eu știam că semnasem niște acte împreună cu ea, dar mama îmi ceruse să nu discut cu Radu despre asta cât timp trăia, pentru că nu voia scandal în familie.
Radu s-a ridicat de pe scaun și a spus că actul trebuie anulat, pentru că mama fusese bătrână și sigur nu înțelesese ce semnează. Notarul i-a explicat însă că documentele fuseseră întocmite cu ani înainte, când mama era perfect lucidă, și că procedura fusese făcută în mod legal. Mai mult, în dosar exista și o declarație scrisă de mama, în care explica motivul deciziei.
Când notarul a început să citească, încăperea s-a făcut liniște. Mama scrisese că își iubește ambii copii, dar că o casă nu reprezintă doar bani și pereți. Spunea că eu fusesem persoana care rămăsese lângă ea în fiecare perioadă grea și că voia ca locul în care trăise să rămână celui care avusese grijă de el și de ea. Pentru Radu lăsase economiile din cont și alte bunuri, dar casa nu mai făcea parte din moștenirea care urma să fie împărțită.
Atunci am aflat și ceva ce nu știam. În ultimii ani, mama îl ajutase pe Radu de mai multe ori cu bani: pentru o mașină, pentru renovarea apartamentului și pentru o datorie pe care o avusese la bancă. Păstrase extrasele și notase fiecare sumă, nu ca să i-o ceară înapoi, ci pentru ca într-o zi nimeni să nu poată spune că unul dintre copiii ei nu primise nimic.
Radu n-a mai spus nimic. Omul care cu o săptămână înainte îmi schimbase încuietoarea și îmi spusese că nu am ce să fac stătea acum cu ochii în documentele de pe masă. Înainte să plecăm, notarul i-a spus că există totuși o problemă foarte simplă pe care trebuia să o rezolve: încuietoarea casei pe care o schimbase fără acordul proprietarului trebuia schimbată din nou.
În aceeași seară am intrat pentru prima dată singură în casa mamei. Pe masa din bucătărie era încă fața de masă pe care o folosea în fiecare duminică, iar într-un sertar am găsit un bilețel scris de mâna ei: „Sper să nu vă certați după mine. Dar dacă se întâmplă, măcar să știi că eu am avut grijă să nu fii dată afară din casa în care ai avut grijă de mine.”
Atunci am înțeles că mama se gândise la acel moment cu mult înaintea noastră.
