Timp de șapte ani am lucrat pentru domnul Andrei Marinescu și eram convinsă că îl cunosc suficient de bine încât să-mi dau seama când ceva nu era în regulă. Îi știam cafeaua preferată, programul aproape pe de rost, clienții care îl scoteau din sărite și chiar acele mici obiceiuri pe care nimeni altcineva din firmă nu le observa. Aveam doar 24 de ani când m-a angajat. Puțină experiență, un CV modest și mai multe emoții decât realizări. La interviu i-am spus direct că nu știu tot, dar că sunt dispusă să învăț. Spre surprinderea mea, mi-a oferit o șansă.
Anii au trecut, iar eu am ajuns omul pe care se baza când lucrurile deveneau complicate. Organizăm întâlniri importante, rezolvam probleme cu clienții, refăceam programări în ultimul moment și aveam grijă ca multe dintre necazurile firmei să fie rezolvate înainte să ajungă pe biroul lui. Nu aveam o funcție impresionantă, dar știam că munca mea conta. Tocmai de aceea, într-o vineri, când mi-a spus: „Elena, după program vreau să ne întâlnim în parc. Doar noi doi”, am simțit cum mi se strânge stomacul.
De câteva zile observasem lucruri ciudate. Contabila intrase de două ori în biroul lui cu niște dosare pe care îmi văzusem numele. Domnul Marinescu discutase îndelung cu avocatul firmei. Când intram în anumite încăperi, conversațiile se opreau brusc. Nimeni nu-mi spunea nimic. Începusem să-mi fac tot felul de scenarii. Poate firma avea probleme. Poate urma o reorganizare. Poate, după șapte ani, nu mai era nevoie de mine.
Pentru mine, pierderea locului de muncă nu însemna doar să-mi caut alt serviciu. Mama mea avea nevoie de ajutor financiar, iar fratele meu mai mic era încă la facultate. O bună parte din cheltuielile familiei ajunseseră, încet, pe umerii mei. În acea după-amiază am mers spre parc cu senzația că mi se prăbușește tot ce construisem. Când l-am văzut pe șeful meu așezat pe o bancă, cu un dosar lângă el, eram deja convinsă că înăuntru se afla decizia concedierii mele.
M-am așezat în fața lui, iar pentru câteva secunde nu a spus nimic. Apoi m-a privit și m-a întrebat:
— Elena, cum ți s-au părut ultimii șapte ani aici?
Am înghițit în sec. Eram sigură că urma discursul acela pe care nimeni nu vrea să-l audă: „Îți mulțumim pentru tot, dar…”
În schimb, a deschis dosarul și mi-a spus ceva la care nu m-aș fi așteptat niciodată.
