Mă numesc Irina și am 39 de ani. Sunt căsătorită de 11 ani cu Vlad. Nu am fost niciodată genul de femeie posesivă, dar în ultimele luni ceva la el se schimbase.
În fiecare marți, în jurul prânzului, dispărea exact o oră. Nu mă anunța dinainte, nu-mi spunea unde merge și, dacă îl întrebam, îmi răspundea mereu la fel:
„Am ceva de rezolvat.”
La început n-am dat importanță. Toată lumea are lucruri personale. Dar după câteva săptămâni am început să observ că devenea defensiv dacă insistam. Nu se enerva, dar închidea imediat subiectul. Iar asta nu îi semăna.
Într-o seară i-am spus direct:
„Vlad, dacă e ceva ce trebuie să știu, spune-mi.”
S-a uitat la mine câteva secunde, apoi a zâmbit forțat.
„Nu e nimic rău. Ai încredere în mine.”
Când un om îți cere să ai încredere în el exact în momentul în care începe să ascundă ceva, încrederea devine mai grea.
Timp de câteva zile am încercat să-mi scot asta din cap. Nu mi-a ieșit.
Apoi, într-o marți, am decis să-l urmăresc.
Nu sunt mândră de asta. Dar aveam nevoie de adevăr, oricare ar fi fost el.
L-am văzut ieșind din birou la 12:20. A mers pe jos două străzi, apoi a intrat într-o cafenea mică, liniștită, unde nu mergeam niciodată. M-am apropiat de geam și l-am văzut așezat la masă cu o femeie.
Avea în jur de 60 de ani. Părul blond, tuns scurt, o eșarfă crem și o geantă veche pe scaunul de alături.
Inima a început să-mi bată nebunește. Nu înțelegeam nimic. Nu părea o amantă în sensul clasic, dar faptul că se întâlnea pe ascuns cu o femeie despre care eu nu știam nimic mă durea la fel de tare.
Am intrat.
Vlad m-a văzut primul și a încremenit. Femeia s-a întors și ea spre mine.
În clipa în care i-am văzut ochii, am simțit ceva ciudat. Erau ochi pe care îi mai văzusem undeva. Nu știam unde. Dar parcă îi purtasem cu mine toată viața.
