Mă numesc Sorin și am 34 de ani. În școala primară am avut o învățătoare pe care n-am uitat-o niciodată: doamna Lăzărescu.
Era genul acela de om care știa să fie și sever, și blând. Când greșeam, nu țipa. Dar știa să se uite la tine în așa fel încât să-ți dorești singur să faci mai bine. Pentru mulți dintre noi a fost primul om care ne-a făcut să credem că putem ajunge undeva.
Când am aflat că a murit, m-a întristat mai mult decât m-aș fi așteptat. Era pensionară de mulți ani și locuia singură. Nu se căsătorise niciodată și nu avea copii. O nepoată venită din Iași a venit să se ocupe de apartament și, pentru că mă știa din vorbele mătușii ei, m-a rugat dacă pot s-o ajut câteva ore să sorteze lucrurile.
Am acceptat.
Apartamentul doamnei Lăzărescu arăta exact cum mi-l imaginasem: curat, ordonat, plin de cărți. Avea o bibliotecă veche care ocupa aproape tot peretele din sufragerie. În timp ce nepoata ei strângea hainele și vasele, eu am început să scot volumele din rafturi și să le pun în cutii.
Atunci a căzut primul plic.
L-am ridicat și am crezut că e o simplă hârtie pusă ca semn de carte. Era însă un plic alb, gros. Pe el scria cu pix albastru:
„Andrei P.”
Am deschis ușor și am văzut bani înăuntru.
I-am spus nepoatei.
Am început să verificăm și celelalte rafturi.
Așa am mai găsit unul. Și încă unul. Și încă unul.
La final le-am numărat.
Douăzeci și șapte.
Toate cu nume de copii scrise pe ele.
Unii copii îmi erau cunoscuți. Fuseseră colegi de generație sau din anii de după noi. Alții nu-mi spuneau nimic.
Am deschis câteva. În fiecare erau sume diferite. 500 de lei. 1.000. 2.000. În unele și câte o foaie împăturită.
Apoi am dat peste un plic pe care scria:
„Mihai S.”
Mihai era fiul meu.
Am rămas nemișcat.
Fiul meu are acum 11 ani și a învățat tot la școala aceea. Cu doi ani în urmă avusesem o perioadă foarte grea. Soția mea își pierduse serviciul, eu aveam un salariu mic și aproape că nu reușeam să ținem pasul cu cheltuielile. La un moment dat nu știam cum vom plăti meditațiile și ochelarii de care Mihai avea nevoie.
Fix atunci, directoarea școlii ne chemase și ne spusese că „s-a găsit o sponsorizare discretă” pentru câțiva copii buni la învățătură. Mihai fusese printre ei. Ni s-au decontat ochelarii, rechizitele și participarea la un concurs.
N-am știut niciodată de unde venise ajutorul.
Am deschis plicul.
Înăuntru era o sumă de bani și o foaie pe care scria:
