Zilele trecute am urcat într-un taxi în fața Gării de Nord, aproape de miezul nopții. Telefonul meu mai avea doar câteva procente de baterie, așa că i-am spus șoferului adresa și m-am așezat confortabil, convinsă că în cel mult 20 de minute ajung acasă.
La început nu mi s-a părut nimic ciudat. Șoferul a introdus adresa în telefon, a pornit navigația și am plecat. Era destul de liniște pe străzi, iar eu nici nu eram foarte atentă la traseu.
După vreo 15 minute însă, am început să am senzația că ceva nu este în regulă.
Am trecut pe lângă o farmacie închisă care mi se părea cunoscută. Câteva minute mai târziu am văzut din nou același magazin cu firma roșie și aceeași intersecție mare.
Am privit mai atent pe geam.
Șoferul se uita tot mai des la mine în oglinda retrovizoare. De fiecare dată când privirile ni se întâlneau, își întorcea repede atenția spre drum.
„Mai avem mult?”, l-am întrebat.
„Nu, nu… imediat”, mi-a răspuns.
Numai că nu părea deloc sigur.
După alte câteva minute, navigația i-a spus să întoarcă. A făcut stânga pe o stradă, apoi dreapta, iar la următorul semafor mi-am dat seama că ajunseserăm din nou aproape de locul prin care trecuserăm cu puțin timp înainte.
Atunci am început să mă neliniștesc.
M-am uitat discret la mânerul portierei, doar ca să mă asigur că era descuiată.
„Scuzați-mă, dar nu am mai trecut pe aici?”
Șoferul a tăcut puțin.
„Am ratat o stradă. Ocolim puțin.”
Am încercat să-l cred.
Numai că după câteva minute am văzut din nou farmacia.
Era a 3-a oară.
De data asta nu am mai spus nimic. Mă uitam când la drum, când la șofer. El continua să verifice oglinda și părea din ce în ce mai agitat.
După aproape 25 de minute, a tras brusc pe dreapta.
A oprit mașina și s-a întors spre mine.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
„Trebuie să vă spun ceva”, a zis el.
Am rămas cu mâna aproape de mânerul portierei.
„Am greșit adresa.”
Pentru câteva secunde doar m-am uitat la el.
„Cum adică?”
Mi-a arătat telefonul.
Când îi spusesem numele străzii la Gara de Nord, introdusese în grabă o adresă cu un nume aproape identic, aflată în altă parte a Bucureștiului. Abia după ce ne apropiase de destinație își dăduse seama că ceva nu se potrivea.
„Și de ce nu mi-ați spus?”
A oftat.
„Pentru că am zis că repar repede. Am schimbat destinația și am încercat să mă întorc spre traseul corect. Numai că navigația m-a tot trimis pe niște străzi laterale și am ajuns de 2 ori în același loc.”
„Și de ce vă tot uitați la mine în oglindă?”
A început să râdă jenat.
„Să văd dacă v-ați prins.”
Am rămas câteva secunde serioasă, apoi am început să râd și eu.
„Deci eu de 10 minute mă gândesc la toate lucrurile rele care mi s-ar putea întâmpla, iar dumneavoastră doar încercați să ascundeți că ați pus adresa greșită?”
„Cam așa.”
A verificat încă o dată destinația, de data asta împreună cu mine, și am pornit din nou.
După încă 15 minute am ajuns în sfârșit acasă.
Când am vrut să plătesc, șoferul a scăzut din preț și mi-a spus:
„Pentru turul Bucureștiului nu vă taxez.”
Am coborât din mașină râzând, dar abia atunci mi-am dat seama cât de tare mă speriasem.
Timp de câteva minute fusesem convinsă că voi fi răpită sau că șoferul avea cine știe ce intenții.
În realitate, omul doar introdusese adresa greșită în GPS și îi fusese prea rușine să recunoască.
Cred că niciodată o adresă greșită nu m-a speriat atât de tare.
Această poveste este ficțiune inspirată din fapte reale. Numele, personajele și detaliile au fost modificate. Orice asemănare este pur întâmplătoare
