Povestit-a oarecine din Părinți despre un scolastic din Theopolis („Cetatea lui Dumnezeu”. Alt nume al Antiohiei, numit așa după reconstrucția cetății de către Justinian. Aceasta a fost devastată de perși în 540) care stăruia la un zăvorât (zăvorâții erau acei monahi care se închideau în chiliile lor, de unde nu mai ieșeau niciodată. Aceștia primeau hrană printr-o ferestruică), pe care-l ruga să-l primească și să-l facă călugăr.
Și i-a zis bătrânul: „Du-te de vinde averile tale și le dă săracilor, după porunca lui Dumnezeu, și atunci, venind, te voi primi”. Iar acela, ducându-se și făcând precum i s-a poruncit, s-a întors; și iarăși i-a zis lui bătrânul: „Și această poruncă ai a o păzi: să nu grăiești!”. Iar el s-a făgăduit. Și așa a făcut cinci ani și n-a grăit. Iar cei ce-l cunoșteau au început să-l slăvească. Și, aflând bătrânul de aceasta, i-a zis lui: „Aici nu te folosești, drept aceea te voi trimite în viața de obște în Egipt”. Și l-a trimis. Iar ducându-se el, nu i-a spus să grăiască sau să nu grăiască; iar el, păzind porunca, a petrecut negrăind.
Iar starețul care l-a primit pe dânsul, vrând a-l ispiti prin cercare de este cu adevărat mut, l-a trimis pe dânsul cu o sarcină întru puhoirea (în acea vreme, Nilul – căci despre el e vorba – era pe cale să se reverse) râului, ca astfel, întorcându-se, să se vadă silit să zică că n-a putut trece. Iar el, ducându-se la râu, a plecat genunchii și, iată, a venit un crocodil, și l-a purtat pe el, și l-a dus de cealaltă parte. Iar starețul a trimis un frate în urma lui ca să vadă ce face, care, văzând ceea ce s-a făcut, întorcându-se, a zis starețului și fraților; și, auzind toți, s-au spăimântat.
Iar după câtăva vreme, s-a întâmplat ca el să treacă din viață; și trimițând starețul către zăvorâtul care-l trimisese, i-a zis lui: „Deși cel pe care l-ai trimis era mut, el era înger al lui Dumnezeu”. Dar mai pe urmă zăvorâtul i-a răspuns: „Nu era mut din fire, ci, păzind porunca pe care din început i-am dat-o lui, pentru aceasta a petrecut mut”. Și, auzind, s-au minunat și au slăvit pe Dumnezeu.
(Everghetinosul, vol. 1-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 177)
Credința este o putere de legătură care înfăptuiește unirea desăvârșită, nemijlocită și mai presus de fire a celui ce crede cu Dumnezeu Cel crezut” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsul 33 către Talasie, în Filocalia, vol. 3. București, 1993, p. 131).
Ea presupune deci deschiderea omului, prin puterea harului dumnezeiesc, către dialogul iubitor cu Dumnezeu. Iar actul de credință angajează omul întreg, cu tot sufletul și cu tot trupul. Credința nu e doar o adeziune intelectuală la învățătura creștină despre Dumnezeu, ci este un mod de viață susținut de harul divin. De fapt, este răspunsul mulțumitor al omului la chemarea iubitoare a lui Dumnezeu, Cel ce ne-a iubit mai întâi și S-a descoperit nouă. Credința se bazează, așadar, pe acceptarea făgăduințelor lui Dumnezeu Care ni Se descoperă prin Iisus Hristos și pe împlinirea poruncilor Lui în viață.
Credința folosește puterile rațiunii, dar descoperă omului taine, realități duhovnicești și dumnezeiești superioare rațiunii și prin aceasta, dă omului un nou orizont în cunoașterea lui Dumnezeu și a lumii zidite de El. Prin „credința lucrătoare prin iubire” (Galateni 5,6), omul Îl întâlnește pe Dumnezeu, Cel ce este mai presus de toate, se unește iubitor și înțelegător cu El, se face el însuși templu sfințit al lui Dumnezeu și centru de iradiere a iubirii între semeni.
(Ieromonahul Adrian Făgețeanu, Ieromonahul Mihail Stanciu, De ce caută omul contemporan semne, minuni și vindecări paranormale? Un răspuns ortodox, Editura Sophia, București, 2004, pp. 6-7)
