A fost odată, ca niciodată, o vreme când Lumea părea să nu cunoască nici Fericirea, dar nici Tristețea, nici Iubirea, dar nici Ura, nici Bogăția, dar nici Sărăcia…
Nu știu dacă, pe atunci, era mai bine sau mai rău pentru că lucrurile stăteau în așa fel…
Și, totuși, undeva, în mijlocul oceanului, era o insulă unde toate sentimentele și stările viețuiau, departe de Lume: Fericirea, Tristețea, Vanitatea, Bogăția, Cunoașterea și toate celelalte… Inclusiv, Iubirea… Într-o zi, acești locuitori ai insulei au fost avertizați că tărâmul lor se va scufunda… Așa că toată lumea a purces la treabă: să își repare bărcile și să se pregătească de plecare…
Singura care nu făcea nicio pregătire era Iubirea…
Ea nu putea să creadă că insula va dispărea cu totul, așa, înghițită de apele oceanului…
Iubirea își dorea, să rămână, în continuare, acolo…
Iubirea a perseverat în speranțele sale, până în ultimul moment…
Când insula a fost inundată aproape în întregime, Iubirea s-a hotărât să ceară ajutor.
Bogăția își pregătise barca sa mare, frumoasă, elegantă și era gata de plecare…
Iubirea, cu speranță, a întrebat-o: „Poți să mă iei și pe mine cu tine, Bogăție?“
Bogăția i-a răspuns prompt, cu mândrie: „Nu, nu pot! Ce știi tu? Eu am barca plină cu aur și cu argint… Lumea mă așteaptă! Cum să mai am vreun loc, aici, și pentru tine?…“
Atunci, Iubirea a decis să o întrebe și pe Vanitate care, cu dorința de a face impresie, își tot făcea de lucru pe lângă barca sa, parcă și mai frumoasă decât cea a Bogăției: „Vanitate, te rog, ajută-mă! Ia-mă și pe mine cu tine!“
Vanitatea s-a uitat sfidător la Iubire și i-a răspuns plină de îngâmfare: „Nu, nu pot să te ajut, Iubire! Tu nu vezi că ești udă-fleașcă? S-ar putea să-mi murdărești ori, poate, chiar să-mi strici frumoasa mea barcă… Voi ajunge cu ea în Lumea aceea, care mă așteaptă!…“
Tristețea, gârbovită de atâta amărăciune, adunată o viață, era și ea prin apropiere, cu barca-i ponosită… Iubirea se gândi, atunci, că, poate, e mai potrivit să-i ceară Tristeții ajutorul: „Tristețe, rogu-te, lasă-mă să vin și eu cu tine!“
Tristețea, cea mult prea plină de mâhnire, i-a răspuns tânguitor: „Ohhh, Iubire! Tu chiar nu vezi cât sunt de tristă? Sunt atât de plină de jale, încât am nevoie să mai fiu o vreme singură… Că, apoi, voi ajunge în Lumea mare… Nu, nu, Iubire! Nu poți să pleci de aici cu mine!…“Fericirea era tocmai pe punctul de a ridica ancora bărcii sale. Ea era, ca întotdeauna, fericită. Foarte fericită! Atât de fericită, încât, cuprinsă de starea de beatitudine, părea gata să zboare, parcă, spre Lumea care o aștepta și pe ea… Nici măcar nu a auzit-o pe biata Iubire care o striga, implorând-o, să o salveze de pe insula aproape scufundată…
Deodată, se auzi o voce mai stinsă, dar calmă și plină de căldură: „Vino, vino, Iubire! Te voi lua cu mine!…“ Era un bătrânel. Acesta, a luat-o pe Iubire în bărcuța sa, tot atât de bătrână ca și proprietarul. Tot drumul pe mare, bătrânelul taciturn nu a discutat nimic cu Iubirea ce părea atât de dezamăgită… Ajunși la un țărm, bătrânelul și Iubirea și-au luat un scurt rămas bun, plin de politețe și respect, și, astfel, fiecare urma să-și vadă de drumul său…
Acum, dintr-o dată, Iubirea s-a simțit deosebit de bucuroasă și de binecuvântată.
Totodată, și-a dat seama că nu știe cum îl cheamă pe salvatorul său, bătrânelul cel atât de binevoitor. Noroc că, tocmai atunci, la acel țărm, acosta și barca Cunoașterii…
Atunci, Iubirea a îndrăznit să o întrebe pe aceasta: „Te rog, Cunoaștere, poți să îmi spui tu, cea atât de pricepută, cine a fost bătrânelul care m-a salvat de pe insula noastră, ce se scufunda?“ Atunci, Cunoașterea i-a răspuns, scurt, Iubirii:
„Timpul! A fost Timpul!… Doar Timpul!…“
Timpul… Timpul este acela – singurul! – care ne poate oferi rezolvarea problemelor noastre, ce par lipsite de soluție…
Singur, doar el, bătrânul Timp poate deveni salvarea noastră, atunci când ni se pare că suntem prinși, fără de scăpare, în capcanele existenței…
