Matei locuia singur într-o garsonieră din Pitești și lucra într-un service auto. Era muncitor, punctual și destul de ordonat la serviciu. Acasă însă avea un obicei pe care îl tot amâna: după ce termina o sticlă de apă, o împingea sub pat.
„Le strâng sâmbătă”, își spunea.
Numai că sâmbăta venea, apărea altceva de făcut, iar sticlele rămâneau acolo. După câteva luni se strânseseră zeci.
Într-o luni dimineață, când s-a trezit, Matei a simțit un miros ciudat în dormitor. La început a crezut că uitase ceva în coșul de gunoi. A aruncat gunoiul, a spălat podeaua și a ținut geamul deschis aproape toată ziua.
A doua dimineață, mirosul era tot acolo. Ba chiar mai puternic.
Nu semăna cu nimic cunoscut. Era greu, dulceag și îi întorcea stomacul.
Miercuri noaptea, la 3:17, Matei s-a trezit brusc.
De sub pat venea un sunet.
Mai întâi o lovitură ușoară de plastic.
Apoi încă una.
După aceea, un foșnet lung, ca și cum ceva încerca să înainteze printre sticle.
Matei s-a ridicat în capul oaselor.
A aprins veioza.
Zgomotul s-a oprit.
S-a aplecat și a încercat să privească sub pat, dar nu vedea aproape nimic. Sticlele, câteva cutii vechi și alte lucruri împinse acolo blocau tot spațiul.
Și-a spus că probabil era un șoarece.
Dar în noaptea următoare a auzit din nou zgomotul.
De data aceasta, printre foșnete, i s-a părut că aude un sunet slab, ca un scâncet.
Atunci s-a speriat cu adevărat.
Mirosul ajunsese până pe hol
Vineri seara, când s-a întors de la serviciu, mirosul se simțea deja imediat ce deschidea ușa garsonierei.
L-a sunat pe administratorul blocului, nea Vasile.
„Veniți mâine dimineață, vă rog. Cred că am ceva mort sub pat sau în perete.”
Administratorul a venit devreme.
Imediat ce a intrat, și-a dus mâna la nas.
„De când miroase așa?”
„De câteva zile.”
„Și ai dormit aici?”
Matei a ridicat din umeri.
Au deschis geamurile, apoi nea Vasile și-a pus o pereche de mănuși și a început să scoată sticlele de sub pat.
Unele erau complet goale. În altele rămăseseră câteva picături de apă care deveniseră tulburi.
Câteva aveau pe pereții interiori puncte albicioase.
Administratorul a ridicat una spre lumină.
„Astea au stat aici luni întregi?”
„Da.”
„În apă stagnantă pot apărea insecte și tot felul de mizerii. Dar mirosul ăsta nu vine numai de aici.”
A mai tras câteva sticle.
Atunci a observat ceva prins între ele.
Un mic medalion metalic, zgâriat și murdar.
Avea forma unei inimioare.
Lângă el era o bucată de material roșiatic.
Matei s-a apropiat.
„Ce e asta?”
Nea Vasile nu i-a răspuns imediat.
A luminat cu lanterna spre colțul peretelui.
În spatele patului, aproape de podea, o bucată de tencuială căzuse și lăsase la vedere o deschidere întunecată.
Din interior s-a auzit din nou scâncetul.
De data asta îl auziseră amândoi.
Administratorul s-a ridicat imediat.
„Nu mai băga mâna acolo. Trebuie să vedem ce este în spatele peretelui.”
Blocul avea un spațiu tehnic despre care Matei nu știa
Clădirea fusese construită cu zeci de ani în urmă. În spatele peretelui dormitorului exista un gol îngust prin care treceau țevi și cabluri și care comunica, prin mai multe deschideri, cu subsolul.
Administratorul bănuia că un animal intrase acolo.
Matei s-a gândit imediat la zgomotele din ultimele nopți.
Dar tot nu înțelegea mirosul.
A fost chemată o echipă care se ocupa de astfel de intervenții. După ce au verificat accesul din subsol și spațiul dintre pereți, unul dintre bărbați a ieșit cu o expresie serioasă.
„Am găsit cauza.”
În interior intrase o pisică fără stăpân.
Își făcuse acolo un adăpost și adusese pe lume trei pui.
Din păcate, pisica adultă rămăsese blocată într-o zonă foarte îngustă și murise.
De acolo provenea mirosul.
Dar puii erau încă vii.
Erau foarte slăbiți, iar unul dintre ei încercase în repetate rânduri să ajungă spre deschiderea din dormitor. Mișcările lui împingeau sticlele, iar foșnetele pe care Matei le auzise noaptea veneau exact de acolo.
„Deci asta se mișca sub patul meu…”
Bărbatul din echipă a dat din cap.
Matei a răsuflat ușurat, dar numai pentru câteva secunde.
Pentru că medalionul încă nu avea nicio explicație.
Medalionul părea să aparțină cuiva din bloc
După ce animalele au fost scoase, nea Vasile a curățat puțin medalionul.
Pe spate era gravată litera „E”.
Administratorul s-a uitat lung la el.
„Parcă am mai văzut asta.”
Matei a simțit din nou un fior.
„Unde?”
„La doamna Elena de la parter.”
Doamna Elena era o femeie în vârstă despre care vecinii vorbeau de câteva săptămâni. Nu o mai văzuse nimeni prin bloc.
Unii spuneau că fusese internată.
Alții că plecase la fiica ei.
Matei își aminti imediat discuțiile și se uită spre medalion.
„Credeți că are vreo legătură?”
„Nu știm. Mai întâi verificăm.”
Nea Vasile avea în evidențele asociației numărul fiicei femeii și a sunat-o.
După câteva minute, expresia lui s-a schimbat.
„Bine. Mulțumesc. Mă bucur că este în regulă.”
A închis.
„Doamna Elena este la fiica ei, în Brașov. Se recuperează după o operație.”
Matei a expirat adânc.
„Și medalionul?”
Administratorul a zâmbit.
„Avea o pisică tărcată pe care o hrănea în fiecare zi în fața blocului. Purta zgardă roșie.”
Bucata de material găsită între sticle avea aceeași culoare.
Totul începea să se lege.
Cel mai probabil, pisica pe care doamna Elena o îngrijise ani întregi intrase în spațiul tehnic după ce femeia plecase. Medalionul se desprinsese de zgardă când animalul trecuse prin gaura îngustă.
Nu exista niciun secret macabru legat de vecina dispărută.
Doar o coincidență care îi făcuse pe toți să se gândească la ce era mai rău.
Cei trei pui au fost salvați
Puii au fost duși la un cabinet veterinar cu ajutorul unor voluntari.
Erau deshidratați și foarte slabi, dar încă aveau șanse bune.
Matei a rămas privind cutia în care erau transportați.
Unul dintre pui era tărcat și scotea un mieunat foarte slab.
„Dacă se face bine… aș putea să-l adopt?”
Nea Vasile a început să râdă.
„Tu? Omul care ținea trei luni sticle sub pat?”
Matei s-a uitat rușinat la podea.
„Poate tocmai de asta am nevoie.”
În următoarele zile a făcut cea mai serioasă curățenie de când se mutase în garsonieră. A umplut mai mulți saci cu sticle, cutii și obiecte inutile. Zona din spatele patului a fost dezinfectată, iar deschiderea spre spațiul tehnic a fost reparată după verificarea întregii instalații.
Mirosul a dispărut.
Și, pentru prima dată după mult timp, sub patul lui Matei nu mai era absolut nimic.
După câteva săptămâni a venit telefonul
Voluntara care se ocupa de pui l-a sunat.
„Mai sunteți interesat de adopție?”
„Da.”
„Atunci cred că am pe cineva pentru dumneavoastră.”
Câteva zile mai târziu, Matei s-a întors acasă cu motănelul tărcat pe care îl văzuse în ziua intervenției.
I-a pus numele Pufi.
În prima seară, motănelul a explorat toată garsoniera. A intrat după perdea, s-a urcat pe canapea și, inevitabil, a ajuns lângă pat.
Matei l-a privit.
„De acolo ai venit tu.”
Pufi a mieunat și s-a întins pe covor.
Matei a început să râdă.
„Dar acum nu mai găsești nicio sticlă.”
De atunci, când termină o sticlă de apă, Matei nu o mai împinge sub pat.
O duce direct la reciclare.
Pare un lucru banal.
Dar pentru el, fiecare sticlă aruncată la locul potrivit îi amintește de noaptea în care a fost convins că sub patul lui se ascundea ceva îngrozitor.
În realitate, acolo se ascundeau consecințele unui obicei prost, un animal care nu mai putea fi salvat și trei vieți mici care încă puteau.
Iar una dintre ele doarme acum, aproape în fiecare noapte, chiar lângă patul lui.
Această poveste este ficțiune inspirată din situații reale și adaptată în scop narativ. Numele, personajele și unele detalii au fost modificate.













