Vecinul nostru, domnul Petre, avea 71 de ani și locuia lângă noi de când ne mutaserăm în cartier. Era genul de om liniștit care îți ținea poarta dacă aveai mâinile ocupate, îți aducea o sacoșă când te vedea venind de la piață și nu cerea niciodată nimic în schimb.
Într-o noapte, casa lui a luat foc. Din fericire, a reușit să iasă la timp, dar aproape tot ce avea s-a făcut scrum.
Soțul meu, fără să mă întrebe, i-a spus:
„Până te pui pe picioare, stai la noi.”
M-am supărat că luase decizia singur, dar nu puteam să-l dau afară pe omul care tocmai rămăsese fără casă. I-am pregătit camera de oaspeți și mi-am spus că va fi doar pentru câteva zile.
La început, totul a fost în regulă. Domnul Petre era discret, își strângea lucrurile, încerca să ajute prin casă și se purta frumos cu toată lumea.
Apoi am observat ceva la fiica mea, Mara.
Are 14 ani și, până atunci, era mereu în sufragerie, vorbea cu noi, se certa cu fratele ei pe telecomandă, venea în bucătărie din zece în zece minute să vadă ce mai găsește de mâncare.
Brusc, a început să stea aproape numai în cameră.
Venea de la școală și închidea ușa.
La cină spunea că nu îi este foame.
Când o întrebam ce are, răspundea:
„Nimic, mamă. Sunt obosită.”
După câteva zile, mintea mea a început să facă legături.
Mara se schimbase exact după ce domnul Petre se mutase la noi.
Nu aveam nicio dovadă că se întâmplase ceva. Nu îl văzusem comportându-se nepotrivit. Dar instinctul de mamă nu îmi dădea pace.
Într-o seară i-am spus soțului meu:
„Vreau să plece.”
A rămas surprins.
„Petre? De ce?”
„Mara nu mai este ea. De când a venit el, stă numai în cameră. Poate nu are nicio legătură, dar eu nu pot ignora asta.”
Soțul meu a încercat să-mi spună că probabil exagerez, însă am insistat.
A doua zi i-am spus domnului Petre că trebuie să găsească alt loc.
Nu m-a întrebat de ce.
Nu s-a supărat.
A zâmbit trist și a spus:
„Înțeleg.”
Și-a făcut bagajul.
Înainte să plece, mi-a întins un stick USB.
„Mulțumesc că m-ați primit. E un mic cadou pentru voi.”
M-am simțit și mai prost când am văzut cât de calm era.
După ce a plecat, am deschis stickul.
Am rămas fără cuvinte.
Erau sute de fotografii.
Cu noi.
Ziua în care Mara a mers prima dată la școală.
Serbări.
Zile de naștere.
Grătare în curte.
Crăciunuri.
Poze cu copiii mici, alergând prin fața casei.
Momente pe care nici nu îmi aminteam că le trăiserăm.
Domnul Petre locuise lângă noi atâția ani și, fără să știm, fotografiase din când în când momentele noastre de familie.
Unele imagini erau atât de vechi încât am început să plâng.
Atunci Mara a intrat în cameră.
A văzut ce aveam pe ecran și a spus:
„Ți le-a dat?”
M-am întors spre ea.
„Tu știai?”
„Da. Eu l-am ajutat să le pună pe stick.”
Am încremenit.
„Atunci de ce ai stat închisă în cameră zilele astea?”
Mara s-a uitat la mine confuză.
„Pentru că m-am certat cu Bianca și cu două fete de la școală. Nu voiam să vorbesc despre asta.”
Mi s-a făcut rușine.
Domnul Petre nu avusese nicio legătură.
În aceeași seară l-am sunat și i-am spus că poate să se întoarcă.
Mi-a răspuns că se mutase deja la o rudă și că este bine.
Nu era supărat.
„Sunteți mamă”, mi-a spus. „Ați făcut ce ați crezut că trebuie.”
Mara încă îl sună din când în când.
Și tot „bunicule Petre” îi spune.
Iar stickul acela stă acum într-un sertar, lângă fotografiile noastre de familie.
De fiecare dată când îl văd, îmi amintește cât de repede putem construi o poveste în mintea noastră atunci când ne este frică.
Și cât de greu este, uneori, să repari ceea ce ai judecat prea repede.
