Mă numesc Alina și am 41 de ani. Tata a fost un om mândru toată viața lui. Fost mecanic de locomotivă, genul acela de bărbat care repară singur orice, nu se plânge și nu cere ajutor decât dacă nu mai are încotro.
Tocmai de aceea, în ultimii trei ani, când a început să-mi ceară bani lună de lună, ceva în mine s-a schimbat.
„Ali, ai să-mi împrumuți și mie 300 de lei până la pensie?”
La început nu mi s-a părut nimic grav. Apoi s-a repetat. O dată. De două ori. De douăsprezece ori.
Primea pensie. Avea apartamentul lui. Nu bea, nu juca la păcănele, nu avea datorii cunoscute. Și totuși, în fiecare lună, apărea aceeași cerere.
Mama murise cu mulți ani înainte, iar eu eram singurul lui copil. În mod firesc, am început să-l bănuiesc de tot felul de lucruri. Poate ascunde ceva. Poate ajută pe cine nu ar trebui. Poate e manipulat de cineva.
Când îl întrebam unde se duc banii, răspundea sec:
„Am eu o treabă.”
Asta mă scotea din minți.
Nu pentru sumă, ci pentru secret.
Într-o zi, după ce i-am dat iar bani, i-am spus:
„Tată, dacă ai vreo problemă, spune-mi. Sunt fata ta.”
S-a uitat la mine și mi-a răspuns foarte calm:
„Tocmai pentru că ești fata mea nu vreau să te împovărez cu toate.”
Atunci m-am supărat. Mi s-a părut nedrept. Eu îl ajutam, dar el îmi închidea ușa în nas.
A murit în primăvara trecută, pe neașteptate, după un infarct.
După înmormântare, m-am dus în apartamentul lui să-i strâng lucrurile. Într-un sertar din dormitor, sub actele de pensie, am găsit un teanc de chitanțe.
Toate erau emise către aceeași persoană:
