„Elena Dobre”
Le-am numărat.
Treizeci și șase.
Trei ani de plăți.
Pe fiecare apărea o sumă apropiată de banii pe care mi-i ceruse mie aproape în fiecare lună.
Am înghețat.
Primul meu gând a fost exact cel mai urât: că tata avusese o altă femeie. Sau, și mai rău, o altă familie.
Mai jos, într-un plic, era și o adresă.
M-am dus acolo a doua zi.
Era un bloc vechi, la marginea orașului. Mi-a deschis o femeie slabă, de vreo 70 de ani. Când i-am spus cine sunt, a început imediat să plângă.
„Domnul Ilie a murit?”
Am dat din cap.
M-a poftit înăuntru.
Apartamentul era mic și foarte modest. În sufragerie, pe o comodă, am văzut o fotografie veche cu tata și încă un bărbat tânăr, îmbrăcați în salopete de lucru.
Femeia mi-a explicat totul.
Soțul ei și tata lucraseră împreună pe locomotivă aproape 20 de ani. Fuseseră ca frații. Cu mult timp în urmă, soțul ei murise într-un accident vascular. Înainte să moară, îl rugase pe tata un singur lucru: „Să nu o lași singură pe Elena.”
Tata nu povestise nimănui. Nici mie.
După ce femeia rămasese singură și bolnavă, el începuse s-o ajute cu bani pentru medicamente, întreținere și lemne de foc iarna. Pensia lui nu îi ajungea mereu, așa că îmi cerea mie diferența.
„De ce nu mi-a spus?” am întrebat.
Femeia s-a uitat la mine cu blândețe.
„Pentru că îi era rușine că nu se descurcă singur. Și pentru că nu voia să pară erou în fața nimănui.”
Apoi mi-a întins o cutie mică.
„A lăsat-o pentru dumneavoastră, dacă i se întâmplă ceva.”
Înăuntru era un bilețel scris de mâna lui.
„Ali, dacă citești asta, înseamnă că n-am mai apucat să-ți explic. N-am vrut să te mint, dar nici să mă laud. Ghiță mi-a fost frate mai mult decât mi-a fost coleg. I-am promis că am grijă de Elena și un om trebuie să-și țină promisiunea, chiar și când îl costă. Iartă-mă că te-am făcut să crezi altceva.”
Am plâns cu bilețelul în mână.
Ani întregi îl judecasem în gând. Mă supărasem. Îl crezusem secretos, poate chiar egoist. În realitate, tata nu făcea nimic rușinos. Făcea exact ceea ce îl învățase viața: își ținea cuvântul.
Din luna aceea am continuat eu să o ajut pe doamna Elena.
Nu pentru că mi-ar fi cerut cineva.
Ci pentru că, atunci când am ieșit din apartamentul ei, am înțeles că moștenirea pe care mi-a lăsat-o tata nu a fost apartamentul, nici mobila, nici economiile puține din bancă.
A fost un exemplu.
Uneori, cei mai buni oameni nu sunt cei care vorbesc despre cât de mult bine fac.
Sunt cei care își rup din pensie, împrumută bani de la propriii copii și își duc promisiunile până la capăt fără să spună nimănui.
